O Scrisoare pierduta (Amintiri din viitor – Ep 3)

Iubesc felul in care intra soarele in casa. E o senzatie absolut minunata. In casa parinteasca, iarna, am o placere din aia imbecila sa stau descult pe mocheta de pe hol exact acolo unde bate soarele. Ador senzatia aia de caldura cu atat mai mult cu cat stiu ca afara crapa piatra in patru de atata lipsa de Celsiusi. E un bonus daca mai e si perioada aia din an in care cheltui bani ca prostu’ pe tot felul de nimicuri si te bucuri de niste globuri si de mosi de ciocolata.

Imi place. Ma duc sa-mi fac un ceai. Sunt intr-o oarecare dilema. Ce naiba de ceai vreau sa beau? Menta, fructe de padure, ceai verde? Ma enerveaza cand am prea multe optiuni. Nu-mi place sa aleg intre mai multe lucruri care pe care le apreciez egal. Si de nervi pun mana pe niste frunze de tei. Si mai pun si un strop de menta. Si cum stau si cuget…ceva parca mai lipseste. Esenta de rom! N-am! Da’ am niste rom! Condimentez ceaiul atat cat trebuie, astfel incat sa se simta mirosul puternic de ceai si discret aroma de rom. Ca o paranteza, cel mai bun ceai cu rom e ala de bujorei de munte. E mai mult decat divin!

Imi iau cana generoasa cu ceai si ma intorc la fereastra aia care parca da spre o alta lume. Atat de multa lumina. Atat de placuta e lumina aia.
Si ma asez si eu la masuta de sub geam. N-am altceva pe masa decat cana aburinda, un stilou si o coala alba. Ma apuca niste palpitatii discrete. Ce naiba? Si dupa aia stau si ma gandesc…oare cand a fost ultima oara cand am scris o scrisoare? Oare cand am atins ultima oara un stilou?

De ce stilou? De ce scrisoare? Da.
Pai stilou dintr-un singur motiv: eleganta. Trebuie sa recunosc ca nu-mi place sa scriu de mana. M-am obisnuit prea mult cu tastatura. Acolo degetele mele sunt la ele acasa. Acolo degetele mele se plimba singure. Am renuntat de mult sa ma mai uit la tastatura atunci cand scriu. Poate doar atunci cand schimb tastatura si nu mi-e familiara. Stii cum e…e tot casa, dar nu e a ta. Te simti cumva stingher.
Eeeee, dar dintre toate uneltele astea rudimentare de scris, cel mai mult apreciez stiloul. Tocmai pentru ca e elegant. Si pentru ca reuseste cel mai bine sa transpuna emotia pe hartie. Orice tremurat al celui care scrie se asterne pe hartie si acolo ramane. Unealta in sine e eleganta, rezultatul e sentimental. E esenta scriiturii.

De ce coala alba? Despre mine stiu sigur, dar pe voi va intreb: Cand ati scris ultima data o scrisoare? Si nu. Nu fiti imbecili. Nu vorbesc de scrisori pe care le trimiteti fiscului sau mai stiu eu carui cacat de agentie din asta guvernamentala sau scrisori trimise din obligatie!
Vorbesc de o scrisoare pe care sa o fi scris unei persoane dragi. Treceti peste faptul ca poate vorbiti la telefon in fiecare zi. Treceti peste faptul ca poate va vedeti in fiecare zi. Cand ati asternut ultima data cuvinte pe hartie si i le-ati trimis?  Am ajuns intr-un asemenea hal de impersonali incat nu mai facem lucrul asta.
Am renuntat la sentimentul pe care il oferea o scrisoare trimisa sau primita. Emotia de a astepta un raspuns. Emotia de a vedea ce scrie atunci cand o primesti. Ne-am obisnuit atat de mult cu raspunsuri instantanee din parte colocutorilor nostri, fie la telefon, fie prin chat-uri, incat am uitat cum se compune o scrisoare. Cand vrei sa exprimi un gand si incerci cel putin 10 formulari diferite ca sa fi sigur ca cel/cea care va citi va intelege perfect ceea ce ai vrut sa spui. Cred ca foarte multi dintre voi au uitat cum se face. Ma includ si pe mine, evident! Ceea ce e trist. E trist ca am ajuns sa fiu lupul moralist. Mi-ar fi placut sa pot sa va dau peste nas si sa ma dau mare ca am trimis 142 scrisori in ultimul an. Dar n-am facut-o. Am trimis ultima scrisoare unei gagici acum multi ani. Si da…inca le mai am pe cele pe care le-am primit inapoi de la ea. Le-am descoperit recent. Prafuite, cu scrisul ala de copii care eram, dar inca sunt acolo.

Beau o gura de ceai, ca parca nu mai e chiar atat de fierbinte si incep sa astern sentimente pe hartie: “Draga mea…” Parca nu suna bine. “Iubita mea…” Hmmm….dupa aia se umfla in pene. Ce-ar fi sa incep mai putin formal, sa nu semene atat de mult cu o scrisoare de intentie?

“Tu, esti in globul de cristal
Ce-mi arata drumul catre mal
Cand ma pierd in lumea ta, si-as vrea
Sa inving tristetea grea

Tu, nevazuta dar te simt
Te ignor dar nu pot sa ma mint
Esti in ceea ce respir, esti tu
Firul ce ma leaga de miracolul din zori
Cand din vis usor cobori, in tot ce ating in jurul meu
Chipul tau il vad mereu, in gand
Esti orice, oricum, oricand”

Stiu cu siguranta ca va citi versurile astea pentru ca asa am cunoscut-o. Dansand pe melodia asta (Conexiuni – Tu pentru profani). Si apoi continui sa umplu pagina aia alba. Se umple greu, pentru ca stau si rastalmacesc fiecare idee si o reformulez de atatea ori incat atunci cand am terminat de scris constat ca nu ma mai bate soarele la masuta. Ceaiul deja e rece, dar sunt fericit. Am terminat de scris.

A doua zi pun scrisoarea la posta si apoi astept. Astept un raspuns. Si asa trece o saptamana. Trec doua, trei saptamani. Cu sufletul frant imi dau seama ca astept degeaba.

O saptamana mai tarziu vad ceva in posta si imi tresare inima. O scrisoare. Si nu e plic din ala sinistru, cu fereastra. Nu. E scrisoarea  pe care o asteptam. Deja imi tremura mana pe cheie in timp ce incerc sa descui usa. Ajung in casa si atunci imi dau seama de mirosul delicat pe care il raspandeste plicul. Ma asez sub geam si o deschid. Rup cu grija marginea plicului si scot coala alba din plic.

Pe mijlocul paginii e un singur cuvant, scris caligrafic: “Forever…” si mirosul ala delicat care miroase a ea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>