Pentru că deși îmi place teribil să mă deletectez auditiv cu muzici bune (după umila noastră părere) și să îmi sparg timpanele în acorduri de chitară mânuită de Mark Knopfler sau David Gilmour și Roger Waters, întotdeauna voi reveni cu maximă plăcere la un gen muzical aparte: trance-ul psihedelic. Cel puțin în cazul meu iubirea e mai veche și chiar dacă a ajuns în stadiul ăla în care deja se bazează pe respect și toleranță încă e foarte vie senzația de plăcere pe care o resimt când ne reîntâlnim.
Totul a început acum vreo 2 veșnicii, când încă eram în fragedă formare. Și cum omul este foarte ușor de manipulat, atunci când entitatea care este el nu este încă bine definită, am acaparat multă informație. Mult timp a stat acolo undeva, ascunsă, într-o stare de latență…dar oarecum activă fără dar și poate.
Când ușor, ușor am devenit conștient și am început să acaparez informație, primul lucru pe care mi-l aduc aminte, din punct de vedere muzical, este un tip pe nume Jean Michel Jarre. Apoi am auzit de Isao Tomita și Klaus Schulze. Au urmat Vangelis și Richard Clayderman.
Ei bine, dacă cei de mai sus au apărut relativ în fragedă pruncie, pe undeva prin liceu am dat la un moment dat de un curent muzical care se numea pe atunci Dream Dance.
Ooooo, ce vremuri! Robert Miles, Zhi-vago, BBE, Imperio, Future Breeze, DJ Quicksilver, Sash!, Fragma, Miss Shiva, Antiloop, Dolphin’s Mind, Kosmonova, DJ Sakin & Friends!
Dar nu, omenirea tre să evolueze. Și în mintea omului evoluția e un pic greșit înțeleasă…evoluție înseamnă mai puțin. Mai slab. Mai fără suflet. Producem telefoane tot mai mici sau cu tot mai multă putere în același spațiu, haine tot mai subțiri, bikini cu sfoara din spate tot mai aproape de invizibilitatea totală. No…taci amu! Știu că astea sunt lucruri bune. Sau cel puțin relativ bune! Ce satană de mister mai are o femeie care îți arată totul din prima clipă, chiar și înainte de a o cunoaște? NU mai are. De aci vine relativitatea binelui!
Și în cazul muzicii e cam la fel, numai că aici e mai rău. Nu se mai face muzică din suflet. Mixată, ne-mixată, făcută sau nu doar din sintetizator…muzica veche avea suflet!
În zilele noastra nu-ți mai inspiră absolut nimic! La naiba, dacă mă uit la o șosetă găurită și tot îmi provoacă mai multe sentimente decât marea majoritate a muzicii actuale. RAR, FOARTE RAR apare câte o melodie care să mă facă sa dau replay o zi întreagă. Ei…acum unii dintre voi cunosc cel puțin 2 melodii care au avut statut de “Power-Play”!
Și acum în primă audiție: Alizee – J’en Ai Marre și Horny United – Paris Latino! Vă rog să vă ridicați în picioare și să aplaudați la scenă deschisă cele 2 melodii! Dacă putem să spunem categoric de ce ne-a plăcut atât de mult melodia lui Alizee (dă click pe link…nu mă-ntreba pe mine, că te prinzi singur), nu putem spune același lucru despre Paris Latino. Aia pur și simplu ne-a plăcut.
Ei bine, dragii moșului, în anul de greață 2011, în această zi am descoperit o melodie care se încadrează ca gen în Trance-ul Psihedelic. Dacă nu te pasionează genul…nu da vina pe mine că nu-ți place melodia! Eu deja sunt la a 23-a audiție 😀