Ficatu-mi bate-n țeavă și turcii mă-nconjoară, da’ năravu’ ba! 3 weekend-uri la rând am băut fără de discernământ. Nu, nu-s alcoolic anonim, dar așa s-a nimerit. Și dacă tot mi-a scos karma în cale atâta alcool nu ar fi fost prea politicos să refuz, nu?
Dar dacă primele două alcoolizări au fost maratoane relativ blânde, ei bine, ultimul maraton a fost epic (Bun cuvânt pentru mimă dacă ai chef să mimezi complicat și te ține imaginația)! Cam ca bătălia de la Termopile. 300 de oameni vs. câtă frunză, câtă iarbă. Numai că în cazul meu…un om vs. cubametri de alcool. Nu orice fel de alcool, căci eu sunt prieten bun cu uncheșul Jack. Dumnealui a învins până la urmă, dar bătălia a fost aprigă și presimt eu că va rămâne în analele istoriei. A fost apriga, dar nu m-am dat bătut cu una cu două. Nu. Nici pomeneală. Să o luăm pe rând ca la moară…că orice dihanie din asta de chef tre să aibă și un motiv și un început.
No, carevasăzică prilejul…pentru că EA o devenit femeie în toată puterea cuvântului și de amu începe să se îndrepte vertiginos către pensie și coșciug, carevasăzică or trecut deja 30 ani peste dânsa, și pentru că bărba-su o decis că merită sărbătorit acest lucru i-o aranjat un chef surpriză. N-am habar cât de surpriză o fi fost…dar a fost de bine.
Când? Păi într-un weekend! De vineri și până duminică. Subsemnatul fiind în plin proces de mutare dintr-o cochilie în alta și vineri seara după munca o purces către casa părintească să se lepede de o masă care îi încurca niscaiva socoteli. Și hop, din Brașov până în Făgăraș și retur…contra-cronometru! Că doar tre să ajungem la ceva chef, nu?
După ceva drum de munte suspect, de am gândit că nu mai ajungem niciodată la locul faptei, totuși ajunserăm la un moment dat…undeva în creierul muntelui. Un sat din ăla ca în lecțiile de geografie. O casă aici, alta la juma de oră de păpucit. În satul Măgura. Am ajuns la pensiunea unde trebuia să ajungem și să înceapă distracția. N-am stat pe tânjeală și mi-am turnat imediat un pahar de Jack și l-am combinat în mod sinistru cu niscaiva Taur Roș. Asta a fost și Alpha și Omega pentru mine. Așa am început, așa am sfârșit două zile mai târziu. Cu același pahar în față, doar conținutul era ceva mai proaspăt.
Dar în acest interval de timp subsemnatul s-o adus pe sine în starea aia tâmpită de alcoolizare în care bei ca un descreierat și îți dai seama că ești mai mult decât beat dar nu ți-e rău. Și cum eu de mic am învățat că dacă nu ți se face rău înseamnă că n-ai beut destul am continuat să torn lichid cu cifra octanică în mine. În mine? Nu chiar, pe gât am turnat, că doar n-oi fi Miron Cozma să am felinar și târnăcop după mine tot timpul.
Vineri seara s-o făcut dimineață…că noi nu ne culcăm devreme. Noi în fața paharului suntem ca egiptenii când construiau piramidele. Ca negrii pe plantație. Până la exterminare. Până când nu mai reziști să ții ochii deschiși. Asta s-o întamplat abia pe la vreo 9 juma a doua zi de dimineață. Când bărba-su o vrut să ne suim pe nush ce baloți de paie să admirăm peisajul. Ghinionu’ dracu’ că era pusă o tablă peste ele și nu ne-am putut urca. Dar în schimb am dat peste câtamai grămada de lemne stivuite frumos și m-am așezat pe ele și cum bătea soarele pe mine am adormit ca un prunc la sânul măsii. Numai că restul poporului, fiind toți în stare de ebrietate avansată, au început să facă scenarii ca în povestea lui Creangă…aia cu drobul de sare. Și își închipuiau ei cum o să cad de acolo și o să mă lovesc și o să mor după aia din cauza rănilor suferite și le stric naibii distracția. Drept urmare m-au trezit și m-au dat jos ca să nu le stric cheful. Că ăia doi care m-or trezit aproape or murit ei pe parcursul acestui demers aia e altă poveste. Unu o căzut el singur de pe lemne…și pe celălalt l-aș fi împins eu de nervi că nu mă lasă să hibernez în liniște. În fine, au reușit să mă trezească și m-am dat jos de pe lemne doar ca să adorm 5 metri mai încolo pe iarbă.
2 ore mai tărziu m-am trezit de tot și am intrat înapoi pe teresa pensiunii unde am dat de ceva lume care era trează. Doar pentru că seara se culcaseră odată cu găinile, că altfel ar fi fost și ele în convalescență. Mi-era sete și m-am înfipt ca vaca în lucernă într-o sticlă de suc de mere. Neah. Am încercat eu așa, mai în scârbă, să beu lichidul acela dar n-o prea funcționat. Încă o dată mi-am demonstrat cum că după o noapte din asta de pomină nu intră în mine nimic natural. Nici apă, nici suc de mere, nici suc de portocale. Nimic dom’le. Decât alte mizerii din alea dătătoare de dureri de cap.
Drept urmare la un moment dat una dintre fetele care erau treze așa de dim a dat fuguța până în cabană și de acolo a venit cu sticla de Jack și ceva doze de Taur Roș. Și două pahare evident. Și asediul a reînceput. Mă simțeam ca oștenii lu’ Ștefan. Încercuit și fără de scăpare. Dar dacă am cu cine bea, beau. Și don’șoara o ținut piept cu brio până seara târziu. Și am băut ba în cabană, ba afară, chiar și pe drum între cabană și afară.
Absolut normal că la un moment dat eram deja apțiguit bine și mă uitam la un cu totul alt film decât restul lumii. Și am început să o dau pe bancuri și glume. Orice zicea oricine…găseam ceva absolut hilar și nu m-am abținut deloc. Dacă nu pot să vă arat cum mergea vulpea prin pădure (sîc) pot să vă zic cum că la un moment dat în timp ce stăteam afară mă uit la un prieten ce stătea lângă mine. Avea o glugă pe cap și puteam să jur că îi mai lipsește doar un lightsaber. Motherfucking Jedis! Aștia îs cam ca motherfucking ninjas…peste tot! Am zis că îmi iau o dubă din aia jegoasă, îl desenez pe pedo-bear pe o parte și scriu pe ea și “Bomboane gratis” 😀 și mă plantez lângă ceva grădiniță. Doamne Ferește! Eu nu feresc nici doamnele, amin!
Nu pot să spun că mi-aduc aminte toate tâmpeniile pe care le-am zis în seara aia, dar cei care erau prin preajmă musai că își aduc aminte. Țin minte că erau siderați bieții oameni și deja rămăseseră fără de lacrimi de la atâta râs.
Duminică dimineața deja nu mai puteam bea și am văzut privirile lor zâmbitoare când mă vedeau. Atunci habar n-aveam dacă să-mi fie rușine sau să fiu mândru. Rușine nu mi-e, că ei se distrau încă și a doua zi și tot țineau morțis să-mi aducă aminte ce prostii am zis în seara de dinainte.
Și pentru că nici un chef care se respectă trebuie să aibă un power-play…iată-l pe cel din weekend-ul cu pricina:
[youtube iNDrZPctw1E]
Strasnic chef…Esti un martir! Si coloana sonora inca ne bantuie pe toti…Deci? Cand mai facem unul sa ne reamintim de cand era EA inca tanara si sa setam naibii alta melodie?
Cand iese la pensie? :))
da.niste draguti. protenii mei. pensia mea.
dar nici eu nu te voi lasa sa uiti… cubametrii, doamnele, somnul si lemnele..oi fi eu batrana, dar sclerozata inca nu!
oricum, cheful ramane in analele cabanei (si ale grupului)!